Să recitim opera lui Mihai Eminescu. Avem, fiecare dintre noi dar și ca națiune, doar de câștigat dacă poezia va lua locul indiferenței, urii, pseudo-modernității, intoleranței...

Atât de fragedă...

"Atât de fragedă, te-asameni
Cu floarea albă de cireş, 
Şi ca un înger dintre oameni
În calea vieţii mele ieşi. 

Abia atingi covorul moale, 
Mătasa sună sub picior, 
Şi de la creştet pân-în poale
Pluteşti ca visul de uşor. 

Din încreţirea lungii rochii
Răsai ca marmura în loc -
S-atârnă sufletu-mi de ochii
Cei plini de lacrimi şi noroc. 

O, vis ferice de iubire, 
Mireasă blândă din poveşti, 
Nu mai zâmbi! A ta zâmbire
Mi-arată cât de dulce eşti, 

Cât poţi cu-a farmecului noapte
Să-ntuneci ochii mei pe veci, 
Cu-a gurii tale calde şoapte, 
Cu-mbrăţişări de braţe reci. 

Deodată trece-o cugetare, 
Un văl pe ochii tăi fierbinţi:
E-ntunecoasa renunţare, 
E umbra dulcilor dorinţi. 

Te duci, ş-am înţeles prea bine
Să nu mă ţin de pasul tău, 
Pierdută vecinic pentru mine, 
Mireasa sufletului meu! 

Că te-am zărit e a mea vină
Şi vecinic n-o să mi-o mai iert, 
Spăşi-voi visul de lumină
Tinzându-mi dreapta în deşert. 

Ş-o să-mi răsai ca o icoană
A pururi verginei Marii, 
Pe fruntea ta purtând coroană -
Unde te duci? Când o să viï?"

Mihai Eminescu
Versuri de la: http://www.versuri.ro/